Intențiile contează mai puțin…

Chiar dacă nu mai pusesem mâna pe o unealtă agricolă de mai bine de cinci ani, iată-mă acolo, în mijlocul parcelei, bătut în cap de soare, prăfuit, însetat, cu mâinile pline de beșici înfipte în coada noduroasă și aspră coasei. Din când în când, pentru a prinde curaj, priveam la cei aproximativ douăzeci de metri pe care îi dobândisem în cele patru ore de când începusem să omor iarba, spunându-mi în gând că am făcut o treabă bună, foarte bună, și că bunica va fi mândră de hărnicia nepotului ei.

fân în devenire...

Fix când mă gândeam că în mai puțin de o oră voi fi în casa bunicii, voi bea apă rece de fântână, mă voi ospăta cu mămăligă, caș dulce, smântână și verdețuri, pe drumul de țară, pășind agale, se apropiam un moș simpatic, cărunt, de-un metru și-o palmă, a cărui chip, deși îmi era cunoscut, nu mă ajuta să-i pun un nume. Ajungând în dreptul meu, îmi dă ziua bună, apoi, cu un zâmbet arogant mă întreabă:

„De-al cui ești tu, taică? De-a Marișicăi?!?”, „Nu Bre, sunt nepotul ei, sunt de-al Anișoarei!”, îi răspund eu înainte ca el să continue interogatoriul cu „De unde ai învățat tu să cosești, că pe aici nu te-am văzut, și la cum dai cu coasa-n țărână, prind rămășag că ești di la oraș. Da, da, trebuie că ești di la oraș… Ți-ai batut joc di otava asta a Auricăi. Aurica e mamaie-ta, nu?!?”.

Gândind că are chef de glume, îi zâmbesc conspirativ și răspund afirmativ la întrebare. El, insistând să-mi demonstreze că -i un nesuferit autentic și nicidecum unul prefăcut, spune îndepărtându-se „La ce rânjești așa?!? Ți-ai batut joc di otava Aurică. Hai, adună-ți straiele că ți-o fi de-ajuns!”. Ca un roboțel, cu capul plecat, rușinat de ispravă, aprob din cap și pun în aplicare instrucțiunile primite de nesuferit, apoi mă alătur lui în drumul spre casă.

Drumul spre casă l-am parcurs pe nesimțite. Nesuferitul știa tot felul de povestioare interesante din fecioria lui și de pe vremea când lucrase la canalul ce brăzda satul pe curmeziș. Am mai aflat că avea mai bine de șaizeci de primăveri, fusese prieten bun cu bunicul, a fost odată plecat la București, își tăiase dejtu cu coasa și avea un nepot bețiv, chiar mai bețiv decât fusese el în tinerețe…

Dintr-o dată, o vede pe mamaie-mea, îi face semn să se apropie și, după ce-i dă bună seara, începe s-o certe „Bine Aurică, da tu-ți bați joc de baietul ista?!? Cum îl trimiți fă la coasă cu coasa niebătutî?!? Ș-altî coadî mai strâmbî n-ai găsît?!? Ș-a batut joc di tătă otava ta, ! La-s că-i bat eu coasa. Las că-l învăț eu să țâie coasa-n mână… Ia uite ce brazde și-o făcut pe mâini…”. Apoi, fără să-l intereseze scuzele bunică-mi, îmi ia coasa și pleacă…

Mamaie-mea îmi privește mâinile compătimitor apoi îmi șoptește „Lasă că-ți dă mamaia de-o bere… Lasă mamaie c-ai făcut treabă bună. Bravo! Ista-i pe-o ureche, d-ai om bun… Ai cosit foarte bine!”

Eu, în afară de faptul că mă gândeam la ce față o să pună nesuferitul dis de dimineață când, înarmat cu coasa bătută bine, o afla că m-am întors la București cu noaptea-n cap și că a rămas fără ucenic, mă mai gândeam și că poate mi-aș fi dorit să am o altă bunică, una care să spună lucrurile asa ca nesuferitul, pe față, să fie nemulțumită și doritoare să mă învețe să fac lucrurile mai bine, să aștepte de la mine mai mult și să nu mă laude pentru orice fleac… Ea, în schimb, se mulțumea să-mi premieze intențiile. De parcă doar astea ar conta…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.